Cât de greu e să studiezi în Germania? Part II

Berlin FriedrichstrasseÎn ultimul post am vorbit despre motivele pentru care am ales să plec la studii în Germania, despre temerile ce mă încercau în prima zi de master și despre cum se poartă profesorii de acolo față de studenți, luând ca punct de pornire și de comparație sistemul românesc. În cazul în care reiese din aceste două articole că aș fi total împotriva modului în care se predă în România sau a tuturor profesorilor, aș vrea să subliniez faptul că nu este deloc vorba de așa ceva; ba din contră, pot declara cu toată sinceritatea că am cunoscut cei mai buni profesori (atât ca pregătire, metodă cât și ca oameni) în timp ce eram elevă și studentă în România. Învățământul românesc are nenumărate probleme și lipsuri, care residă în modul în care se tratează micile detalii. Să fim înțeleși: dacă vrei să înveți, poți învăța în România, fiind destui oameni instruiți care să te ajute; e adevărat că nu toți sunt, dar sunt destui, hai să nu fim prea pesimiști.

În ceea ce privește masterul făcut de mine la Berlin, am simțit că am schimbat sistemul și că aici se pune accentul pe valoare și pe ce ai înțeles la final. Așadar, nu aveam orele separate în cursuri și seminarii, ci toate erau considerate la fel, având un singur profesor la materia respectiva. Masterul în studii britanice de la Humboldt se diferențiază de restul programelor din Germania prin faptul că este unul interdisciplinar, ceea ce înseamnă că aveam cel puțin 9-10 materii/semestru, în comparație cu 3-4 materii cum se întâlnește în general.

La majoritatea cursurilor, profesorii prezentau subiectul maxim 15 minute la începutul orei, urmând ca după aceea să dezbatem tema și articolul sau capitolul pe care îl avusesem de pregătit pentru acea zi. Implicarea activă a fiecăruia, dublată de modul în care interveneai în cadrul discuției erau aspecte luate în considerare la nota finală. Desigur, fiecare era liber să-și dea cu părerea, însă era esențial să îți poți susține punctul de vedere prin argumente viabile și să nu bați câmpii. Pentru că erau mulți care doreau să vorbească, acest lucru se semnaliza prin ridicarea mâinii. Cum erau cel puțin 3 persoane care ridicau mâna în același timp, profesorul devenea un fel de arbitru în acordarea dreptului de a vorbi. Cei care vorbeau fără a fi fost invitați erau mustrați, nu neapărat de profesori, ci de ceilalți colegi, care îți puteau arunca niște priviri de moarte, încât cei mai sensibili renunțau la această practică data următoare. Au fost cazuri în care colegii s-au plâns profesorilor în mod formal că Xulescu vorbește peste ceilalți.

Pe lângă interactivitatea cursurilor, profesorii încercau să facă materia mai ușor de învățat sau de aplicat prin intermediul documentarelor, a filmelor artistice sau a vizitelor în anumite locuri (librării, firme, agenții) care erau legate direct de tema curentă.

Cum se acordau notele la final de semestru? La o treime din materii susțineam un examen scris ori înaintea sesiunii ori în timpul acesteia. E important de subliniat faptul că nu aveam mai mult de un examen/săptămână, asta pentru a avea destul timp de studiu. Fapt imposibil de înțeles pentru mine era că multe din colegele mele germane se plângeau aproape de fiecare dată că nu au avut destul timp de pregătire, deși ni se acordase cel puțin o săptămână liberă în acest scop. Acesta a fost unul din lucrurile care nu mi-au plăcut la colegi: mulți dintre ei (în special cei care nu aveau altă activitate pe lângă master) se plângeau constant iar profesorii îi luau în serios și încercau să-i ajute sau luat în considerare reclamațiile pentru a schimba organizarea anului pentru generația următoare.

La alte materii care aveau mai puține credite, nota finală era obținută în urma unei prezentări care se organiza pe grupuri de 3-4 persoane, cu mențiunea că nota era individuală în funcție de contribuția ta, nu de cea a grupului per total. E adevărat că în majoritatea cazurilor, deoarece colaborarea între membri grupului era una bună, toți erau la același nivel de pregătire, deci primeau aceeași notă. În unele cazuri, profesorii îți cereau să le trimiți prezentarea pe email cu 1 zi înainte sau structura acesteia. Eram obligați să pregătim pentru fiecare prezentare hand-out-uri, adică o pagină cu argumentele principale din discurs, informații succinte despre temă și bibliografia folosită, cu scopul de a le distribui colegilor pentru ca aceștia să ne urmărească mai lesne. Întrebările adresate la final de către colegi erau un etalon pentru valoarea discursului, implicarea activă a acestora fiind punctată.

La restul materiilor trebuia să scriem un eseu sau o lucrare științifică, cerință care mie mi se părea de fiecare dată cea mai dificilă, din cauza modului în care eram obișnuită să tratez eseurile în România, adică cu un mare grad de indiferență, pentru că nimeni nu le citea cu adevărat și nimănui nu-i păsa dacă ai plagiat anumite pasaje. Nu mai vorbesc că erau destule situații în care nu primeai nota 1 dacă plagiai lucrarea în întregime. Deci plagiatul, chiar și a ideilor, fără a menționa sursa originală era grav sancționat. În primul semestru, am avut o materie de Academic Writing în care ni se prezenta cum se întocmește un eseu, cu accent pe citarea corectă și unitară a surselor. Existau mai multe stiluri de citare, avâand liberatea de a alege ce ți se părea mai potrivit, însă trebuia să fii consecvent și să nu deviezi de la regulile acestuia. MLA a fost cel recomandat de profesori și cel pe care l-am ales și eu. Dacă nu erai sigur dacă ai citat corect conform formatului MLA, aveai la dispoziție cărți în care ți se prezentau o sumedie de exemple elocvente. În cazul în care vrei să vezi o variantă scurtă a acestui format, caută aici. Voi discuta pe larg modul în care ni se cerea să întocmim lucrările și cum am abordat această cerință într-un articol viitor despre scrierea dizertației.

Procesul de notare dura foarte mult: am așteptat și 3 luni nota pentru un eseu de 10 pagini. De ce? Pentru că, după cum spuneam mai sus, profesorii CHIAR citeau lucrările noastre și, mai ales, verificau toate citatele. Mi s-a întâmplat să mi se scadă din punctaj (puțin, de altfel) pentru că greșisem pagina de unde luasem citatul, adică nu era pagina 3, ci 4 (!!). În mod clar, feedback-ul pe lucrările noastre era echivalent cu durata procesului de notare, deci acestea ni se înapoiau roșii pe margine și cu 1-2 pagini de comentarii la final. Sentimentul pe care îl aveam de fiecare dată când aflam că am primit nu doar nota de trecere, ci una bună pe eseuri, era de mare ușurare. Tot timpul aveam senzația că nu am priceput cum se citează corect în Germania și că voi fi acuzată de plagiat. Până la urmă, m-am prins cum merge treaba cu citarea și am reușit să pun la punct de una singură o dizertație (necopiată) de 80 pagini in ultimul semestru.

Advertisements

One thought on “Cât de greu e să studiezi în Germania? Part II

  1. Pingback: Români în Marea Britanie: analiza mea | jurnal berlinez

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s